Helena Alemán: „Performanța este destinația, dar bucuria este motorul”
Helena Alemán: „Performanța este destinația, dar bucuria este motorul”
De trei ori campioană a Spaniei la escaladă și route setter internațional, Helena Alemán vorbește despre întâlnirea cu Romania Paraclimbing Team, construcția traseelor pentru sportivii cu dizabilități, viitorul paraclimbingului și lucrurile care rămân mult timp după ce medaliile își pierd strălucirea.
Înainte ca prima priză să ajungă pe perete, Helena Alemán desenează, calculează și încearcă să anticipeze felul în care fiecare sportiv va citi traseul. Notează clase sportive, grade de dificultate, tipuri de mișcare și obiective tehnice. Apoi urcă. Testează. Mută o priză. Schimbă o secvență. O ia de la capăt.
Timp de câteva zile, tripla campioană a Spaniei la escaladă și route setter internațional pentru competițiile de paraclimbing a lucrat la București alături de sportivii Romania Paraclimbing Team. A venit pentru a construi trasee, dar a plecat vorbind despre o echipă „cu suflet”, despre un model de incluziune pe care îl întâlnește rar și despre potențialul României de a deveni o prezență constantă printre cele mai puternice națiuni ale lumii.
Helena va realiza și traseele Campionatului Național de Paraclimbing, programat în prima parte a lunii septembrie. Până atunci, noile trasee rămân în sala Climb Again, unde vor fi folosite atât de sportivii de performanță, cât și de cei care practică escalada recreațional sau participă la ședințe de terapie prin escaladă.
La finalul vizitei, Helena ne-a răspuns în scris la întrebări. A vorbit deschis despre performanță și sacrificii, despre dificultățile profesiei sale, despre debutul paralimpic al paraclimbingului și despre ceea ce ar trebui să rămână după medalii: bucuria de a cățăra.
România și echipa „cu suflet”
Ce te-a convins să accepți invitația de a veni în România și de a lucra alături de Climb Again?
La început nu știam foarte multe despre ceea ce face Climb Again. Însă, atunci când Claudiu Miu m-a contactat, mi-a vorbit despre misiunea organizației și mi-a spus că aici se pregătește Lotul Național de Paraclimbing al României. M-a întrebat dacă aș vrea să vin și să montez trasee pentru sportivi. Nu am stat pe gânduri nicio clipă.
Am fost profund impresionată de activitatea lor și de impactul pe care îl au asupra dezvoltării paraclimbingului în România. Pe măsură ce am aflat mai multe despre implicarea lor față de sportivi și despre preocuparea pentru incluziune, am simțit imediat că este un proiect pe care merită să îl susțin.
Pentru mine, a fost o oportunitate extraordinară de a contribui cu experiența mea în route setting și, în același timp, de a învăța de la o comunitate nouă, plină de energie și de pasiune pentru escaladă.
Este prima ta vizită în România? Care sunt primele tale impresii despre comunitatea de escaladă de aici?
Da, este prima mea vizită în România și m-am simțit extraordinar de bine primită încă din primul moment.
Există o pasiune autentică pentru escaladă și se simte imediat cât de unită și de solidară este comunitatea. Sportivii și antrenorii împărtășesc aceeași motivație puternică, iar această energie este molipsitoare.
Toată lumea m-a primit cu multă căldură și deschidere, ceea ce m-a făcut să mă simt ca acasă încă din prima zi. Deja mă bucur la gândul că voi reveni pentru a monta noi trasee pentru sportivii români.
Cunoscând acum Lotul Național de Paraclimbing al României, ce impresie ți-a lăsat?
Îi cunoșteam deja pe câțiva dintre sportivii români din circuitul Cupei Mondiale. Mi-au atras întotdeauna atenția, în special sportivii din clasele pentru deficiențe de vedere, unde România și-a construit o reputație extraordinară. Chiar și de la distanță se vedeau determinarea, disciplina și forța evoluțiilor lor.
Dar să fiu aici, alături de ei, a fost cu totul altceva.
După aceste zile în care ne-am antrenat împreună, am discutat, am râs, am împărtășit momente frumoase și am făcut chiar și un trenuleț „pompa-lompa” în stil Fast & Furious, am fost cu adevărat emoționată.
Sunt sportivi extrem de muncitori și pasionați, însă ceea ce m-a impresionat cel mai mult este dorința lor permanentă de a evolua și grija pe care o au unii față de ceilalți.
Fiecare are propria poveste și propriile provocări, dar împreună formează o echipă unită, lucru pe care îl întâlnești foarte rar. Se susțin reciproc, se bucură sincer pentru progresul colegilor și creează un mediu plin de motivație și de suflet.
Pasiunea lor pentru escaladă este evidentă, dar legătura dintre membrii echipei este și mai puternică.
Sunt cu adevărat impresionată. Nu sunt doar sportivi talentați. Sunt o echipă cu suflet, cu implicare și cu o dorință comună de a evolua, iar faptul că am avut ocazia să lucrez alături de ei este un privilegiu.
„Nu sunt doar sportivi talentați. Sunt o echipă cu suflet, cu implicare și cu o dorință comună de a evolua.”
Cum construiești o provocare corectă
Vei realiza traseele pentru Campionatul Național de Paraclimbing al României. La ce se pot aștepta sportivii?
Sportivii se pot aștepta la trasee provocatoare, bine gândite și cu adevărat incluzive.
Obiectivul meu este să creez trasee care să îi solicite pe sportivii cu experiență internațională, dar care, în același timp, să le ofere celor aflați la început de drum sau participanților la primul campionat o provocare corectă și relevantă.
Vor întâlni trasee construite cu intenție, în care fiecare mișcare are un scop: le vor pune în valoare punctele forte, îi vor provoca să ia decizii și le vor oferi ocazia de a-și exprima propriul stil de cățărare.
Îmi doresc ca fiecare sportiv, indiferent de clasă sau de nivelul de experiență, să simtă că traseul îi respectă abilitățile și îi oferă spațiul necesar pentru a-și arăta potențialul.
Mai presus de toate, vreau ca fiecare traseu să fie construit cu grijă. Îmi doresc ca sportivii să se bucure de experiență, să fie mândri de evoluția lor și să plece din competiție motivați pentru ceea ce urmează.
Ce face ca un traseu de paraclimbing să fie, în același timp, provocator și corect pentru sportivi?
Un traseu de paraclimbing este cu adevărat provocator și echitabil atunci când respectă realitatea funcțională a fiecărei clase sportive, dar continuă să le ceară sportivilor escaladă la nivel înalt. Tocmai acest echilibru se află în centrul route setting-ului pentru paraclimbing.
Corectitudinea pornește de la înțelegerea caracteristicilor funcționale specifice fiecărei clase și de la construirea unor mișcări care testează calitățile sportive, fără a crea bariere inutile.
Pentru mine, un traseu bun adaptează distanțele dintre prize, tipul de mișcare, ritmul și selecția prizelor în funcție de profilul funcțional al categoriei, fără a diminua intensitatea sau frumusețea tehnică a cățărării.
Scopul este să creezi o problemă relevantă, în care sportivii să poată lua decizii, să își folosească punctele forte și să își exprime întregul potențial în cadrul clasei lor.
În cele din urmă, un traseu corect recompensează calitatea cățărării, nu natura dizabilității. Devine incorect atunci când testează dizabilitatea în locul abilității de a cățăra și creează bariere care nu au legătură cu mișcarea sau cu performanța sportivă.
Provocarea, în schimb, înseamnă să îi oferi fiecărui sportiv posibilitatea de a se depăși, de a se bucura de mișcare și de a fi mândru de ceea ce reușește pe perete.
„Un traseu corect recompensează calitatea cățărării, nu natura dizabilității.”
Paraclimbingul va debuta la Jocurile Paralimpice de la Los Angeles 2028. Ce înseamnă acest moment pentru comunitatea internațională și pentru țări precum România?
Los Angeles 2028 reprezintă un punct de cotitură istoric pentru paraclimbing.
Includerea în programul Jocurilor Paralimpice îi oferă sportului vizibilitatea și recunoașterea globală pe care acești sportivi de talie mondială le merită. Aduce stabilitate pe termen lung, deschide calea către un sprijin instituțional mai puternic și ajută federațiile să investească mai mult în antrenorat, dezvoltare și parcursuri profesionale.
Pentru țări precum România, care desfășoară deja o activitate extraordinară la nivel de bază prin Climb Again, acest moment validează ani întregi de muncă. Creează oportunități pentru mai multe finanțări, programe mai bine structurate și un viitor mai clar pentru sportivii care vor să crească în acest sport.
În același timp, îi inspiră pe cei mai tineri să viseze mai departe, știind că cea mai înaltă scenă este acum deschisă pentru ei.
Sunt însă conștientă că acest moment poate fi dificil din punct de vedere emoțional pentru sportivii ale căror clase nu vor fi incluse la Los Angeles 2028. Este firesc să apară frustrarea sau îndoiala, dar Jocurile Paralimpice nu le pot defini valoarea și nici parcursul.
Paraclimbingul este mult mai mare decât un singur eveniment. Motivația unui sportiv de a progresa, de a concura și de a se bucura de escaladă nu ar trebui să depindă de includerea clasei sale în programul paralimpic.
Acești sportivi sunt o parte esențială a dezvoltării disciplinei, iar contribuția lor continuă să împingă paraclimbingul înainte.
Los Angeles 2028 marchează și o schimbare în cultura internațională a sportului. Arată că sportivii, federațiile, organizatorii și route setterii avansează împreună și construiesc ceva mai puternic și mai unit.
Jocurile Paralimpice reprezintă un pas uriaș, dar evoluția paraclimbingului nu se oprește acolo. Comunitatea va continua să lupte, să crească și să deschidă oportunități pentru fiecare sportiv.
România obține rezultate din ce în ce mai bune în paraclimbing. Crezi că echipa noastră are potențialul de a deveni o prezență constantă în elita mondială?
Absolut. Cred cu adevărat că România are tot ce îi trebuie pentru a deveni o prezență constantă printre cele mai bune echipe din lume.
Are talent, sportivi care muncesc extraordinar de mult și un sistem puternic de sprijin. Implicarea pe care am observat-o în rândul sportivilor, împreună cu susținerea constantă oferită de Climb Again și de organizatorii locali, creează mediul în care succesul pe termen lung devine posibil.
În același timp, paraclimbingul evoluează rapid, iar multe țări au acum echipe foarte puternice. Nivelul crește peste tot și, în competiție, se poate întâmpla orice.
Ca sportiv, poți controla felul în care te antrenezi, modul în care te pregătești și cum concurezi. Nu poți controla traseele sau ceea ce fac celelalte echipe. Această imprevizibilitate face parte din sportul de înaltă performanță.
Constanța la cel mai înalt nivel se construiește prin muncă pe termen lung. România are deja o fundație solidă, iar dacă va continua să construiască pe această bază, să păstreze structura, să investească în dezvoltare și să se adapteze odată cu evoluția sportului, are toate șansele să devină o forță stabilă în circuitul internațional.
„România are tot ce îi trebuie pentru a deveni o prezență constantă printre cele mai bune echipe din lume.”
Bucuria, sacrificiile și ceea ce rămâne
Ce sfat i-ai da unui copil cu dizabilități care visează să devină sportiv de performanță în escaladă?
Primul lucru pe care l-aș întreba este de ce a ales escalada. Ce iubește la acest sport? Ce îl face să zâmbească atunci când este pe perete? Răspunsul va deveni punctul său de sprijin.
Escalada înseamnă multe lucruri: antrenamente, cățărare în natură, oameni noi, călătorii, zile bune și zile mai puțin bune. Este o lume întreagă, nu doar un sport.
I-aș spune să se bucure de fiecare zi petrecută pe perete. Să aibă încredere în propriul corp, să exploreze mișcarea și să lase escalada să fie locul în care se simte liber. Să se înconjoare de oameni care cred în el și îl fac să se simtă susținut.
În escaladă nu există o singură modalitate „corectă” de a te mișca. Fiecare își poate construi propriul stil.
I-aș aminti și că performanța nu definește cine este. Un cățărător poate fi cineva care urcă trasee ușoare, cineva care îi învață pe alții, cineva care participă la competiții sau cineva care urcă trasee dificile în natură. Toate aceste drumuri sunt valabile.
Nu există o singură cale în escaladă. Îți poți schimba obiectivele pe parcurs și este în regulă. Ceea ce contează este ca escalada să rămână ceva care te face să te simți viu.
Dacă obiectivul este cel mai înalt nivel, trebuie să știe că acest vis vine cu sacrificii reale, despre care oamenii vorbesc rar: ore lungi de antrenament, decizii dificile, momente de îndoială și zile în care lucrurile nu se întâmplă așa cum îți dorești.
Trebuie să crezi cu adevărat că vrei acest drum, pentru că este greu și cere foarte mult. Dar nu trebuie să fii furios atunci când rezultatul nu este cel pe care l-ai sperat. Rezultatele sunt imprevizibile, progresul nu este întotdeauna liniar, iar medaliile sunt trecătoare.
Vor exista perioade în care performanța pur și simplu nu va fi posibilă: momente în care nu te simți puternic, nu reușești traseul sau îți pierzi motivația. Asta nu înseamnă că pierzi trenul și nici că ai devenit mai bun sau mai slab. Face parte din viața unui cățărător.
Acceptarea acestor perioade este esențială, pentru că ele te învață răbdarea, reziliența și încrederea în tine.
Pentru copiii cu dizabilități, drumul este adesea mai greu. Dar posibilitatea de a găsi în escaladă o modalitate de exprimare, prin mișcare, creativitate, forță și identitate, este unul dintre cele mai valoroase lucruri pe care le pot descoperi.
Escalada poate deveni locul lor. Momentul lor. Vocea lor.
Ceea ce rămâne sunt experiențele: munca, momentele bune și rele alături de colegi, călătoriile și provocările care te-au scos din zona de confort.
Lucrurile ușoare se estompează. Cele dificile te formează și rămân cu tine.
Performanța este destinația, dar bucuria este motorul. Fără bucurie, destinația nu mai contează.
Sfatul meu este simplu: amintește-ți de ce te cațări, bucură-te de drum și lasă escalada să te facă fericit. Dacă se întâmplă asta, continuă. Luptă. Crește.
„Escalada poate deveni locul lor. Momentul lor. Vocea lor.”
„Performanța este destinația, dar bucuria este motorul.”
Dacă peste câțiva ani vom vedea un sportiv Climb Again pe podiumul Jocurilor Paralimpice, ce ai spera să spună despre începuturile sale și despre traseele întâlnite aici?
Știu că poate suna puțin poetic, dar mi-aș dori ca sportivul să privească înapoi spre aceste începuturi și să și le amintească drept o perioadă în care s-a simțit provocat, susținut și inspirat.
Să își amintească faptul că a fost primit într-o comunitate care a crezut în el – antrenori, colegi, părinți – și că nu s-a simțit singur în acest proces.
Mi-ar plăcea să spună că aceste prime experiențe l-au ajutat să crească, l-au învățat să aibă încredere în sine și i-au arătat că potențialul său era mai mare decât și-ar fi imaginat.
Că a învățat că escalada nu este un drum drept. Există perioade puternice și perioade slabe, zile în care totul curge și zile în care nimic nu funcționează. Iar acest lucru este firesc.
Dacă prin escaladă a găsit un mod de a-și exprima creativitatea, forța și identitatea, atunci acești primi pași au meritat.
Pentru că ceea ce rămâne pentru totdeauna nu este medalia, ci drumul: oamenii care te-au sprijinit, momentele în care ai depășit o barieră, îndoielile, călătoriile, bucuria și experiențele care au contribuit la formarea ta.
Dacă într-o zi va ajunge pe podiumul paralimpic, mi-aș dori să spună:
„Acei primi ani mi-au oferit un loc al meu în escaladă. Mi-au arătat cine puteam deveni… iar acum, keep the rock and roll!”
Ai fost de trei ori campioană a Spaniei la escaladă, iar astăzi ești route setter internațional la unele dintre cele mai importante competiții din lume. Care dintre cele două roluri te provoacă mai mult?
Este o întrebare foarte bună.
Nu mă mai consider cu adevărat sportivă. Sunt doar un cățărător care încearcă să supraviețuiască și să își păstreze vie dragostea pentru escaladă, în timp ce lucrează cinci zile pe săptămână ca route setter.
Încă îmi este greu să găsesc echilibrul între propria mea cățărare și cerințele profesiei. Este dificil să mă antrenez, să știu când mă voi simți suficient de bine pentru a încerca un proiect sau chiar să anticipez când corpul meu va coopera. Totul cere mai mult efort acum, iar odată cu vârsta, cu atât mai mult.
Am ales route setting-ul pentru că mă cățăram foarte mult și „consumam” trasee. Mi s-a părut extraordinar să pot crea mișcare, emoții și experiențe care îi fac pe oameni fericiți și îi provoacă.
Visam să călătoresc pentru a construi trasee, să cunosc sportivi și să lucrez alături de ei, să cresc ca route setter și să continui, în același timp, să mă simt cățărător.
Bucuria, sacrificiile și ceea ce rămâne
Paraclimbingul a intrat în viața mea exact la momentul potrivit. Dar, sincer, nu știam nimic. Christoph Cazin m-a învățat totul. Nu am avut un mentor propriu-zis; a trebuit să muncesc mult, să greșesc și să învăț în mare parte singură. A fost o provocare uriașă, mai ales în competiții.
Iar route setting-ul nu este o lume perfectă.
Am trecut prin accidentări care m-au făcut să pun totul sub semnul întrebării: cum pot fi route setter dacă nu pot să mă cațăr, dacă sunt mereu obosită sau dacă propriul corp continuă să cedeze?
Au existat zile pline de frustrare: când o mișcare nu funcționa, când mă simțeam lentă, când dispărea inspirația sau când munca începea să devină rutină.
Și lucrul cu oamenii poate fi dificil. Comunicarea nu este întotdeauna ușoară, uneori simți că nu ești auzit, iar presiunea din competiții este enormă. Așteptările sunt mari, critica este constantă și, uneori, mediul poate deveni dur, chiar politic.
Și în paraclimbing am avut momente de frustrare și demotivare. Cunoști teoria și îți pasă profund, dar uneori simți că nu contribui suficient la dezvoltarea sportului sau la progresul sportivilor. Este greu să simți această responsabilitate, să îți dorești să faci mai bine și, în același timp, să te întrebi dacă munca ta produce cu adevărat o diferență.
Astăzi, cea mai mare provocare este, fără îndoială, să fiu route setter internațional.
Să rămân motivată și creativă, să primesc oportunități de a lucra în competiții, să continui să învăț, să aduc idei noi și să lucrez cu sportivii – toate acestea mă provoacă cel mai mult.
Competiția era intensă, dar era personală. Route setting-ul este mai amplu, mai greu și mai expus.
„Competiția era intensă, dar era personală. Route setting-ul este mai amplu, mai greu și mai expus.”
După sute de trasee și competiții internaționale, ce te motivează să te reinventezi și să rămâi creativă?
Încerc să îmi păstrez motivația prin diferitele zone ale escaladei, iar fiecare îmi oferă altceva.
Ceea ce mă motivează cel mai mult în route setting este posibilitatea de a crea ceva relevant pentru altcineva. Fiecare traseu este o ocazie de a oferi o experiență: bucurie, surpriză, învățare sau încredere.
În route setting-ul comercial încerc să nu cad în rutina producției. Caut intenția – acel lucru care îi dă traseului un sens și îi face pe oameni să simtă sau să descopere ceva.
Fie că vorbim despre sportivi aflați într-o competiție sau despre oameni care vin în sală, mă inspiră să îi văd interpretând traseul și transformându-l în propria lor experiență.
Mișcarea este infinită, iar asta face ca și creativitatea să fie fără sfârșit. Pentru mine, calitatea mișcării a fost întotdeauna mai importantă decât estetica traseului.
Competițiile mă motivează, de asemenea. Mă ajută să rămân în formă, conectată la evoluția sportului și creativă. Desigur, apar și îndoieli: te întrebi dacă o secvență va funcționa sau dacă nivelul este cel potrivit.
Dar atunci când începe spectacolul și se produce magia, când zilele lungi și munca grea prind dintr-odată viață pe perete, adrenalina îmi amintește de ce iubesc această meserie.
Escalada în natură mă ajută să ies din rutină. Emoțiile pe care le trăiesc acolo – riscul, implicarea, starea de flow și experiențele împărtășite – încerc să le aduc în traseele mele. Mă țin conectată la escaladă și dau sens anumitor secvențe pe care le construiesc.
Atâta timp cât pot crea emoții prin mișcare, pot continua să învăț și să mă cațăr, voi rămâne motivată.
Și voi păstra viu spiritul rock and roll-ului.
